Prea târziu
Eram singur. Cineva de-afară Mi-a bătut în uşă pe-nnoptat. M-am săltat cu greu din aşternuturi, Ca din morţi, atunci când eşti sculat. – Hai, deschide! mi-a strigat din stradă Glasul său de aur şi de vis. Bâjbâind cu cheile în mâna, Am împins zăvorul şi-am deschis. O lumină-naltă, zâmbitoare, A privit la chipul meu zbârcit, Apoi lung la părul alb ca neaua, De furtuna vieţii viscolit. – Cine eşti! Am întrebat-o-n şoaptă, Ai ceva cu mine? Vrei ceva? – Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce, Şi-am ajuns acum la dumneata. Am zâmbit privind-o cu tristeţe, Am tras grabnic uşa şi-am plecat, A bătut ea-n urmă şi mai tare, Dar am fost şi eu neînduplecat. Ce puteam să fac? Venea zadarnic. Troienit de vreme şi pustiu Am trimis-o alături, la un tânăr. Pentru mine prea venea târziu. Virgil Carianopol