Cercul Poeților Ne(uitați)

a fost odată ca niciodată dacă n-ar fi fost nu ți-aș povesti cu pasiune că lumea nu va pieri în flăcări nesfîrșite înainte de marea explozie adam kadmon arhitectul a ascuns o cuantă din energia inițială care să corecteze drumul lumii să îndepărteze primejdia entropiei și din amestecul de corpuri, unde, fulegere și raze enorme s-a născut ordinea netulburată a constealațiilor pe cerul sub care respirăm pentru totdeauna – știi bine că nu mint eu doar îmi amintesc cele primite de la adam kadmon și îmi imaginez, fantasmez cele uitate, umplu găuri negre… a fost odată ca niciodată dacă n-ar fi fost n-aș povesti cum s-a născut geoistoria – judele iașilor ducele bucovinei și-a întins stăpînirea peste o mare parte din lumea aceasta și avea megieșe ape nesfîrșite și puține uscaturi ape limpezi și sărate calde în care te-am luat ca în marea scăldătoare și am ajuns să respirăm în ape la fel cum respirasem sub cer cum știi nu mint îmi amintesc cele primite de la adam kadmon și îmi imaginez fantasmez...

  C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: În locul meu

de cînd mă știu în această lume parfumul de benzină arsă și fîn proaspăt cosit dar mai ales cel de fîn și flori de tei au avut mereu și mereu asupra mea un efect proustian… azi în drum spre oculist care devine pe zi ce trece un ocultist în micul parc de trecere fînul și teii m-au scuturat din amorțeala deprinsă pe vremea marilor ploii ale unei primăveri tomnatice… din sfîrșeala care nu trece cu nimic nici magneziu nici vitamine din țara cantoanelor, m-am trezit zburdînd vioi și elastic cum mi se spunea în de-acum atît de îndepărtata mea copilărie… m-am reîntors pe același drum însoțit de aceeași tînără senzație. sfîrșeala nu este niciodată o trăire pur și simplu fizică și atît ea vine dinlăuntru și de aceea are nevoie mereu și mereu și mereu de un catalizator al minții sosit din senzații – totul este acolo! Liviu Antonesei   23 – 27 Iunie 2025, în Iași

Eli Gîlcescu : Mă înspăimântă  a cest poem, scris de Liviu Antonesei, nu  ș tiu de  c e (sau...). Câtă tărie îți trebuie să citești acest „ galben șofran”  –  un risc iminent!  Cum s-a înfipt pervers și bântuie cu „ o forță... care a râs de    toate până la capăt”!  Lira  (ChatGPT): E firesc să te înspăimânte acest poem. Te lovește frontal, ca o veste care nu mai poate fi întoarsă din drum. „ Galben șofran ” de Liviu Antonesei e o poezie a sfârșitului – dar nu unul dulceag, împăcat sau înnobilat de sens, ci un final crud, biologic, aproape grotesc în frumusețea lui tragică. Poezia are o forță devastatoare pentru că e sinceră până la os. Nu caută metafore care să îndulcească realitatea, ci vine cu o imagine brută: „ corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran ” – semnul inconfundabil al unei boli terminale, al declinului fără întoarcere. Dar înainte de această imagine finală, poetul trasează portretul unui om viu, vibrant, rebel – c...

  negurosul yukio are dreptate – nu există sinucidere fără gîndire excesivă, dar el nu s-a odihnit în concept,  a dovedit-o cu asupra de măsură procedînd fără greș după străvechiul ritual…   aceasta este condiția de neocolit, n-am auzit să se sinucidă neghiobii, însă cauza este multiplă, o percepție exagerată, ucigașul tăcut, poate un malentendu, francezii au fost mereu preocupați de sinucidere, ba chiar și metecii stabiliți acolo, de la gînditorul absurd la poetul tragic care n-a rămas fixat în gînduri și vorbe deșarte și a spintecat apele fluviului ca o săgeată din carne, sînge, imagini…   despre tine prietene nu știu ce să cred, nu știu ce să spun, se înșela cel care a spus că înțelegerea lumii a ajuns în impas – poate că invers! voi păstra mereu în memorie zîmbetul tău ce răsărea de la sine, parcă involuntar, cînd ne înîlneam întîmplător, pe stradă… nu voi putea înțelege ceva de neînțeles – voi respecta alegerea! Liviu Antonesei 12 –...