Postări

Paradisul, locul căruia nu-i aparții

Se întâmplă prea des în literatură. Uneori prezența unui autor devine atât de firească,  încât nu mai este observată. Apoi, într-o zi, tăcerea lasă un gol și  oamenii încep să caute cuvintele care erau deja acolo. Iar titlul „Altundeva” , numai titlul,  poartă deja o întrebare veche cât poezia:  unde este locul pe care îl căutăm?  Unde este paradisul? Înainte? După? Departe?  Sau într-o clipă pe care n-am știut să o locuim?   Altundeva   Pe când Nora fusese aici cu o bursă la castelul Solitude, şi cu o privire degajată spre oraşul umplut de lumini la picioare şi spre vilele din deal până la Killesberg,   îsi stăpânea emoţia şi zise: „Acestea de‑aici sunt locuri paradiziace: nu trebuie să fac absolut nimic decât să scriu şi nici despre asta nu trebuie să dau socoteală!”   Cândva pe coasta Mării Negre, ca oaspete al Uniunii Scriitorilor la Neptun, nu departe de vila strict păzită a celui mai de încredere dictator   al continentului, m...

Ileana Vulpescu – un dor fără fisură

Imagine
Există oameni care nu pleacă din odaie. Rămân în obiecte mici, în mirosul hârtiei, în ploaie,  în felul în care tăcerea respiră lângă noi. De cinci ani, Ileana Vulpescu continuă să fie... o scriitoare iubită, o stare  de conștiință,  de delicatețe și adevăr. Volumul în lucru Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu se scrie încă – din amintiri, din gesturi, din prietenii, dintr-un dor care nu s-a fisurat.   Anotimpul tăcerilor Afară, cartierul se gudură între scrâșnete, invadat de ploșnițe ce dorm pe margini de bombă sângele-ban curge prin artere de sticlă, într-un mâine ce n-are nici nume, nici umbră, amestec tăcerea cu-n rest de vară și o „sfântă grijanie” peste dorul ce curge, din nou, neîntinat. Închid cutia magică, pun sigiliu de ceară, pe tot ce-i perfecțiune, pe tot ce-i firesc, lumea poate să urle, să sângere, să piară eu în „ultima mea bucurie” mai cred.     Dor fără fisură   Azi sunt una cu ploaia prea greu de înțeles   d...

Dioptrie

Înalt în orga prismei cântăresc Un saturat de semn, poros infoliu. Ca fruntea vinului cotoarele roşesc, Dar soarele pe muchii curs – de doliu. Aproape. Ochii împietresc cruciş Din fila vibrătoare ca o tobă, Coroana literei, mărăciniş, Jos în lumină tunsă, grea, de sobă. Odaie, îndoire-n slabul vis! – Deretecată trece, de-o mătuşe - Gunoiul tras în conuri, lagăr scris, Adeverire zilei –   prin cenuşe. Ion Barbu

Dora

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri reci, cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră și zid de piatră mi-am dorit s-o înconjor cu el; zid gros de piatră prin care nici o amintire de-a mea să nu străbată și să-i înjunghie somnul grav. Ea dormea cu genunchii la gură tresărind ușor de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid cu fruntea atîrnînd spre ea, cu umbra făpturii atîrnînd în vid. Și am visat că adormisem pe un zid în timp ce visam că atîrn pe un zid în care visam că atîrn pe un zid. Nici o amintire rece nu a mai trecut spre ea, ea dormea în toate visurile cu genunchii la gură tresărind ușor de câte ori izbeam cu dalta în piatră Nichita Stănescu

Moartea trubadurului

Vintilă Ivănceanu (1940-2008): „un copil teribil, dar oarecum uitat al literaturii române” Dorin Tudoran : Am încă primul volum de poezii al prietenului „Burși”, cu dedicația de rigoare. Om+poet minunat/minunați. Unul dintre poemele mele favorite rămâne  „Moartea trubadurului” Iubito, mă gândesc la tine Ca un borfaș La ceasul unui lord! Dar se ciocnesc în carnea mea drezine Și caii au atac de cord. Vezi în oglinzi un sân de-al tău Cu steagul alb înfipt în el? A fost mușcat de-un câine rău Și sărutat de Wilhelm Tell. Și părul galben ca un galben, Părul albastru, părul roșu - O ! părul tău și morții tăi și Amen Când ți-ai tăiat iubita mea cocoșu’. Și mâna ta pupată de mireni, Ciorapii tăi mirositori de damă Prinși cu lasoul ca bătrânii reni. Și eu întors pe partea treia, Cum se întoarce mortu-n groapă Și-și vede în pământ femeia Făcând amor cu doi bărbați de apă. Și eu iubito, eu sărmanul Zvârlit cu degetul la rișcă, Mortul când ia în gură banul Să treacă apele în brișcă. Vintil...

Deodată

  Vintilă Ivănceanu (1940-2008): „un copil teribil, dar oarecum uitat al literaturii române” ● soarele negru al melancoliei este bolnav gol ca o stea stă în poala mea așa plânge tramvaiul în parlament se retrag ușor doi miniștri cerul galben al rațiunii este mort rece ca o stea stă în penisul meu așa dansează infanteria în lagărul de concentrare și maria se numește de fapt mobil oil chiar și emisiunea de știri de la televizor a fost întreruptă și un vorbitor cu cravată albastră și voce nesigură a spus următoarele doamnelor și domnilor mă obligă trista datorie să anunț că astăzi la 15.40 sfântul fritz s-a despărțit de bunăvoie de viață a murit pentru patrie vorbitorul urla ca un lup de stepă sticla televizorului s-a întunecat deodată așa e înaltă curte e adevărat așa e mi-am luat viața deoarece cultura de bază a fost distrusă de peter și helga născută travnicek pentru scorțișoară tinere transparente și seminare cu iisus hristos tot așa hermann ingrid și lotte luați în stăpânire...

T.S. Eliot – Patru cvartete

I   Timpul prezent și timpul trecut Sunt ambele, poate, prezente în timpul viitor, Și timpul viitor conținut în timpul trecut. Dacă tot timpul este etern prezent, Tot timpul este irecuperabil. Ceea ce ar fi putut fi este o abstracțiune Rămânând o posibilitate perpetuă Doar într-o lume a speculațiilor. Ceea ce ar fi putut fi și ce a fost Indică un scop, care este întotdeauna prezent. Pași răsună în memorie Pe pasajul pe care nu l-am luat Spre ușa pe care nu am deschis-o niciodată În grădina de trandafiri. Cuvintele mele răsună Astfel, în mintea ta. Dar în ce scop Să tulbur praful de pe un bol cu ​​ frunze de trandafir nu nu ș tiu. Alte ecouri locuiesc gr Alte ecouri locuiesc gr ă dina. S ă -i urm ă m? Repede, a spus pas Repede, a spus pas ă rea, g ă se ș te-i, g ă se ș te-i, Dup Dup ă col ț . Prin prima poart ă , Î n prima noastr ă lume, s ă urm ă m Î n ș el ă ciunea sturzului? Î n prima noastr ă lume. Acolo erau, demni, invizibili, Mi Acolo erau...