Iertare
Inima mea era grea, pentru că încrederea ei fusese abuzată, bunătatea ei i-a răspuns cu răutate; Deci, întorcându-mă mohorât de la semenii mei, într-o zi de sabat de vară m-am plimbat printre movilele verzi ale mormântului satului; Unde, gândindu-ne la modul în care toată dragostea și ura umană Găsește un nivel trist; și cum, curând sau târziu, Nelegiuit și răufăcător, fiecare cu fața blândă, Și mâinile reci încrucișate peste o inimă nemișcată, Trec pragul verde al mormântului nostru comun, Unde merg toți pașii, de unde nu pleacă niciunul, Înfricoșat pentru mine însumi și compătimindu-mă. rasă, Mâhnirea noastră comună, ca un val puternic, Mi-a măturat toată mândria, și tremurând am iertat! John Greenleaf Whittier