Cercul Poeților Ne(uitați)

fără loc nici în lumea lor nici în a celor rămași ce blestem, ce semne ascunse, ce zgâlțâială de-o clipă – îndeajuns să întoarcă vremea pe dos când prea e greu cu cele grele, vorbe pe-alături în loc de mulțumire mi se zbate pleoapa stângă… iar ceasul încă nu a sunat În memoria poetului George Tei , plecat în dimineața de 22 august 2025. În aceeași zi, la Târgu Jiu, pământul s-a cutremurat scurt, la ora 14:18. Eli Gîlcescu

Marius Iulian Zinca    * * * Să mă laşi. Să mă laşi să nu mai scriu, te rog. N-aş mai avea tăceri pe care să le vorbesc şi cuvinte pe care să le tac. Să nu uiţi... am să vin când ai să mă cauţi şi am să plec când n-ai să mă găse.ti. (M.I.Z.) * * * Vezi tu acea linie, aţa care leagă cerul cu pământul? Orizontul? E legătura dintre noi, nu se rupe niciodată. A avut timpul timp să o înnoade de câte ori vântul şuiera peste creste de gânduri şi nu, nu sunt noduri din aţe rupte, sunt legate dinainte să trezească amintirile culcate peste clipa de ieri. Sunt într-un astfel de nod, acum, eu. Nodul în care ai aruncat vorbe de dincolo de tine. Încă, curg lacrimi nevăzute de dor. N-ai înțeles că de tine vorbeai şi nu, nu e obsesie, e dependența de Suflet, de tine. Sunt aici, îți aștept liniștea să mă vorbești când eu o să mă tac. (M.I.Z.)

Aș pune cruce sărăciei mele De-aș fi un pictor meșter de icoane, Să zugrăvesc tablouri după toane, Împodobind biserici și castele. Potop de daruri, aur și coroane, De-aș ști clavir, vioară ca, prin ele, Să desfătez boierii-n cafenele Ori să culeg aplauze-n saloane. Nu-mi va zâmbi norocul niciodată: Pe lume tu mi-ești singurul tezaur, Tu, artă fără pâine, poezie! Și, ah! când alți petrec și se desfată, Când vinul spumegă-n pahare de-aur, Eu însetez, ori beau — pe datorie... Heinrich Heine Tradus în română de Ștefan Octavian Iosif

Ce zi se aude! „ Ziua bătrînului poet / al vechiului burg… ” – ca o adiere prin poemele noastre. Sprijinit într-un vers din primul lui poem, ca într-un baston invizibil –  merge mereu înainte, cu pasul domol și privirea limpede, lăsând în urmă nu doar semne, ci o bucurie de-a fi citit. Ani mulți și vrednici, domnule Vasile Gogea ! ( Eli Gîlcescu) Bătrînul poet al vechiului burg se plimbă uneori, seara sprijinit într-un vers din primul lui poem ca într-un baston invizibil. Poemul – ca o fîntînă fără ciutură Poemul acesta pe care-l visez tot mai des în ultimul timp – ca o fîntînă fără ciutură: îi văd luciul apei în adînc, îi simt mirosul dar setea rămîne nestinsă iar poemul nescris. Vasile Gogea   

Poate e iraționalitate, acest tren pe șinele sale. sus și jos ca o pasăre irosită. Excursii în căștile de apă, voci expirate zboară fără aripi, la picioarele putrezirii. La picioare din petala petalelor confuze, la poalele tuturor această temniță de bougainvilleas trasă de sepie. Firele sălășluiesc în curtea ochiului, instantanee care îngheață roua și saliva. Există de toate, dar mai puțin îngeri în goluri de decembrie, mai puțină pace Fă brațele transparente. Aparent principiul îndoielii nu răspunde: - cadavrele au mai multă preonderență; dragostea este identică cu o farfurie de porțelan: pielea lui a fost făcută să reziste vremii, măcar adu-ți splendoarea ca o față văzută peste oglinzi pe care căștile au trecut repetat. Timpul răspunde la sarea neagră a momentului. Fața mea se pierde în îndrăzneala ei falsă. Vârsta praștiei care și-a pierdut rădăcinile în înecul unui zid picurând lacrimi de voce fără soare, fără lună. Pe buze strigă vagabondul sau uitarea: e ca și cum ai fi scos în a...

In memoriam Sunt ţintuit prin clipe, prin urme de destin, Din cerul meu cad stele pe care vi le-nchin, Din munţii mei de suflet se naşte alt izvor, Pe fruntea-mi obosită mai picură un nor. Dezlănţuite-n vise se-aleargă-n cerul viu Speranţele-mi proscrise, culoare de pustiu, În trupul meu scânteie o ultimă bătaie, Mai pâlpâie prin timpuri şi nu mai e vioaie. Tu să mă crezi, iubito, departe de-oi fi dus, Alături sunt cu tine prin linişti, prin apus, Te voi veghea în noapte, în somn odihnitor, Cu un suspin din şoapte la porţile de dor. Se-mbracă ceru-n negru, luminile se sting, Romanţe din apusuri în braţe mai cuprind, Lin se topeşte lutul, pe-a mele încălţări, Eu zbor cu primăvara să-mi caut alte zări. (Constantin CRISTESCU) IZVOR DE CUVÂNT Nebun printre prieteni, cuvinte adun, Cu lacrimi le spăl, le usuc şi le pun Sub poveri ascunse de timp în nisip, Nu am voie să plâng, nu am voie să ţip. Am voie s-ascult, prin crângul umbros, Simfonii de cuvinte, dar fără miros; În izvoare ce-şi lasă ...

Istorie mută E tristă lumina Ce plouă cuminte, Atât de haină Pe albe cuvinte. Îmi macină norii Cu lacrimi, strămoşii Şi-aruncă fiorii Prin macii cei roşii. Aroma de vise, În câmp, o aşază, Cu istorii ucise Apoi, la veghează. Şi-n suflet, îmi pune Un cald început, Tu scrie-mi, în lume, Istoria, mut...