Zăpadă
Vântul după-amiezii în cea mai înaltă zi
a anului
respirație, răceală și impetuozitate caldă.
Zăpezile nu-și pot slăbi lațul întunecat,
muntele roz în liniște
își dezvăluie stâncile, își face cunoscută imensitatea,
informează toate despre moartea sa nemuritoare.
Cerul este interzis și lumina
se îndreaptă din zonă în zonă, lăsând în urma ei
o rană.
Căldura adâncurilor, a văilor,
aroma iubirii
din aceste pâlcuri de păr, păduri intermediare,
murmur de cocioabe sălbatice, strigăte împinse
prin gât. Zgomotul de fier al ultimului pas
îndrăznit
au dispărut în vânturi turburarea pură
și acea barbarie
O, splendoarea mea!
Mi-am rătăcit numele în faldurile tale, plâng
că mi-am lăsat suferințele pe drumurile tale,
că am fost dezvelit de tine, de loviturile crude
ale luminii tale pe versanții tăi pietroși.
Mi-e teamă, atât de pură este raza ta, atât de inuman
este orizontul tău albastru.
O, splendoarea mea, nu uita că cel care
te poartă este nebun.
Dar splendoarea nu dă nicio replică, iar rănile
se desprind.
Pierre Jean Jouve
Lebăda
se mișcă obosită lebăda
apărând în apele mereu negre
ale iernii;
între tinerețe și moarte, din lac și ocean,
între pace și război, lebăda în imaginație.
Dar acolo unde apa devine timid albastră, purtătoare
de fluturi,
plutește cu modestie, cel care nu este nici veselă, nici întristată,
doar albă, împinge încetul cu încetul lumea.
Ah, dă-i drumul!
Lebăda mea, lasă-ne, lasă apa limpede însăși
și gâtul sub aripă, lasă harul care te-a format,
pierde unitatea care simte, pleacă spre fericirea mai profundă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu