Radu Cange, într-o altă vinovăție
Fără martori
în
întuneric,
oricâte
s-ar prăbuși,
lumea
va rămâne aceeași,
insensibilă.
Totul
va fi fost
înghițit
dc demult;
Până
și timpul isteric
își
va devora cuvintele,
pentru
a nu se mai găsi
nici
un martor
Un minut
Inima
a stat.
Nu a
mai avut răbdare
să
bată măcar
șaizeci
de secunde, ca să rememoreze
viața
unui trup.
A
căzut în singurătate.
De-acolo,
uneori,
stârnește
o boare
ce
face tufele insensibile
să se
miște.
Numai
tu erai nemulțumitul
visând
în pustiul apelor,
renegând
valurile,
hulind
înserarea,
ascunzându-te
de
ziua care venea
Fugeai
într-o
altă
vinovăție
Menționat
Azi
nu se mai pun oameni
la
stâlpul infamiei.
Ai să
râzi, dar până
și
bârfa a ajuns
o
mașină perfectă de ucis.
Radu Cange
MIRCEA BÂRSILĂ, Argeș, 2013
RăspundețiȘtergereO eternă penitență îl așteaptă pe cel ursit, străin, adică, de vanitate și incapabil să facă pe eremitul într-o înghesuită umanitate modernă: „Meseria / de poet nu se învață // E o piatră pe care / Dumnezeu ți-a aruncat-o / în cap, până la sângerare. // De atunci, fără oprire, / lumea te arată cu degetul”.
GABRIEL COȘOVEANU, România literară, 2010
Radu Cange e un poet obsedat de poezie și de moarte. Poemele lui sunt litanii delicate și monotone, autocontemplații înfiorate de insidiile morții. Însingurat și anacronic, poetul ne atrage și ne convinge pentru că izbutește aproape de fiecare dată să se așeze cum se cuvine în spațiul poetic și sa rămână acolo. „Eu sunt luciul care inventă sabia” – scrie el și diferența care îl face poet este fulgerător instaurată.
Fără ieșiri la rampă, fără gesticulații spectaculoase, decent, discret și, inevitabil, melancolic –uneori chiar sarcastic –, Radu Cange este din speța tot mai rară a autorilor care ne readuc încrederea în poezie.
MIRCEA MARTIN, Ziua literară, 2005