Cercul Poeților Ne(uitați)

  O, e noaptea luminii        şi ninge în Cosmos un vifor de floare        de măr şi de vişin…        Păduri de ivoriu, apleacă-te Magule,        e o pedeapsă aceasta – rătăcitor        prin pădurile Lunii?        Misterul Comorii îl simt ca pe-o suliţă fină        adînc înfigîndu-se’n inimă, ‘n suflet…        Să fie această lumină din urmă        aidoma nopţii?        …E noaptea luminii,        prin marile sfere tăcut-rotitoare        e-o ploaie de floare de vişin, de floare de măr        livada părinţilor…                ...

Deasupra acelui oraș fu o ploaie de stele-ntr-o vară, când toți socotiră că vor fi înecați în lumină. Dar lutul înghiți în tăcere și asta; rămase o constelație nouă pe cer, semănând cu o floare imensă de crin, stele albe ca diamantul sclipeau înghețat – și i-au spus Constelația Crinului. Mihai Ursachi

Paternal Tornant del Liceo en la nit del 7 de Novembre de 1893 Furient va esclatant l’odi per la terra, regalen sang les colltorçades testes, i cal anar a les festes amb pit ben esforçat, com a la guerra.      A cada esclat mortal — la gent trèmula es gira: la crueltat que avança, — la por que s’enretira,                se van partint el món… Mirant al fill que mama, — a la mare que sospira,                el pare arruga el front.                     Pro l’infant innocent, que deixa, satisfet, la buidada mamella,      se mira an ell, — se mira an ella,                 i riu bàrbarament. Joan  Maragal l Furios, ura izbucnește prin pământ, capetele răsucite dau sânge, și trebuie să mergi la petreceri cu pieptul bine încordat, ca în război.  La fiecare explozie mortală — oamenii trem...

Inima mea era grea, pentru că încrederea ei fusese abuzată, bunătatea ei i-a răspuns cu răutate; Deci, întorcându-mă mohorât de la semenii mei, într-o zi de sabat de vară m-am plimbat printre movilele verzi ale mormântului satului; Unde, gândindu-ne la modul în care toată dragostea și ura umană Găsește un nivel trist; și cum, curând sau târziu, Nelegiuit și răufăcător, fiecare cu fața blândă, Și mâinile reci încrucișate peste o inimă nemișcată, Trec pragul verde al mormântului nostru comun, Unde merg toți pașii, de unde nu pleacă niciunul, Înfricoșat pentru mine însumi și compătimindu-mă. rasă, Mâhnirea noastră comună, ca un val puternic, Mi-a măturat toată mândria, și tremurând am iertat! John Greenleaf Whittier