Cercul Poeților Ne(uitați)

O să zbor, îţi spuneam, o să zbor! Auzeam prin ninsori, cum adică? În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă, S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea O pasăre mică, semăna cu inima mea, A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi, Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război... Ia o frânghie, auzeam în coșmar, undeva te va duce! Să joc cu ea spânzurătoarea, să o așez în formă de cruce? Ireală, în lumina verde, a pășit către mine o nălucă de piatră Îi auzeam trecutul, trăise numai vară, Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară: Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată? De abia de atunci, visul avea să se scrie, Când mi-am făcut din frânghie bijuterie. De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu, Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum știu. Clara Mărgineanu (n. 4 iulie 1972 , București - d. 26 aprilie 2020 , București)

ceea ce scrii, s-a mai scris scrisorile tale se nasc din dorinţa, ce mulţi dinaintea ta au simţit-o, motivul, ce pe alţii era să-i scoată din minţi, este acelaşi. hîrtia-i mai fină, tocul mai ascuţit, poate aurit, timpul receptării e mai scurt, mai agreabil iar poştaşul, ce cade de pe bicicletă, mai beat. dar toate acestea nimic nu schimbă din conţinut, din ton.   ceea ce scrii, s-a mai scris. în nenumărate programe, manifeste, declaraţii a fost anticipată poziţia ta. desigur, ţi-e craniul mai greu de despicat pielea, părul, toate ţi-s asigurate împotriva incendiilor, dantura ţi-e înlocuibilă, dar toate astea nu schimbă nimic din natura întrebării, iar întrebarea-i mereu aceeaşi, dacă şi de ce anume şi pe cine poţi convinge.   ceea ce scrii, s-a mai scris. că-ţi vei întocmi un testament, e îndeobşte presupus, testamentele erau la ordinea zilei, înainte şi după era noastră, la proprietăţile şi capriciile vechi veneau apoi altele noi, ...

Nu degeaba ne privea cu ochii care cuprindeau o mare. Știa că mai era ceva de spus, iar noi să-l ascultăm, ispitiți de prospețimea tinereții sale, fără a-l lăsa să se îndepărteze.   Niciun gând nu găsea atât de lesne drumul. Doar El i-a știut sensul, săvârșind minuni.   Eli Gîlcescu 11 Sept. 2013

Un poem puternic și tulburător – un manifest despre șansa și destinul poeților   DIN TREI MII DE POEȚI – UNUL SINGUR de Mircea Florin Șandru   Acesta e adevărul, bunii mei frați:   Un deceniu alege din trei sute de poeți unul singur.   Auziți zgomotul marilor jocuri, monedele zbârnâie: „Cap-pajură, cap-pajură, cap”.   Priviți, crupierii împart cărțile, împing acul ruletei: „ Faites vos jeux, rien ne va plus ”. Priviți, „ Magister Ludi ” ține mâna suspendată în aer, cu cealaltă ține Tratatul de Poetică .   El stă în fața urnelor: două sute nouăzeci și nouă de bile negre și una singură Albă.   În fața noastră, un câmp imens. Alergăm.   La capătul câmpiei – Dicționarul Enciclopedic cu o singură filă liberă.   De aceea vă spun: nu vă supărați pe Critic, el atât poate striga: „Cap-pajură, cap-pajură, cap”.   Fiți liniștiți, bunii mei frați, unul din noi dacă piere, altul, tuns „ punk ”, intră în arenă cu poezia sub braț. ...

a fost odată ca niciodată dacă n-ar fi fost nu ți-aș povesti cu pasiune că lumea nu va pieri în flăcări nesfîrșite înainte de marea explozie adam kadmon arhitectul a ascuns o cuantă din energia inițială care să corecteze drumul lumii să îndepărteze primejdia entropiei și din amestecul de corpuri, unde, fulegere și raze enorme s-a născut ordinea netulburată a constealațiilor pe cerul sub care respirăm pentru totdeauna – știi bine că nu mint eu doar îmi amintesc cele primite de la adam kadmon și îmi imaginez, fantasmez cele uitate, umplu găuri negre… a fost odată ca niciodată dacă n-ar fi fost n-aș povesti cum s-a născut geoistoria – judele iașilor ducele bucovinei și-a întins stăpînirea peste o mare parte din lumea aceasta și avea megieșe ape nesfîrșite și puține uscaturi ape limpezi și sărate calde în care te-am luat ca în marea scăldătoare și am ajuns să respirăm în ape la fel cum respirasem sub cer cum știi nu mint îmi amintesc cele primite de la adam kadmon și îmi imaginez fantasmez...

„Suplinind cumva alte tăceri”    „ Eu însumi rămîn pentru mine însumi acel altcineva. ” –  notează cu o nemăsurabilă tristețe Dorin Tudoran . Și, mai departe: „De la o vreme, nu am mai fost fiul mamei mele – Maria – şi al tatălui meu – Gheorghe. Am fost înfiat ilegal, practic răpit, de femei și bărbați foarte interesați de grupa mea de sînge şi foarte iritați de structura mea genetică. Vocația lor a fost exact cea care l-a făcut celebru pe Josef Mengele. Și-au luat și li s-a dat dreptul să preia un om viu, cu genele lui forte și genele lui slabe, și să livreze ochiului oficial și celui public un produs. Au furat un om viu, deci imperfect, și au creat o fantomă cu mult mai perfectibilă, motiv pentru care o întorceau dintr-o parte în alta a eprubetei.”    https://vasilegogea.wordpress.com/2025/09/06/aniversare-dorin-tudoran-80-mai-mult-ca-perfectul-singuratatii/

ai venit într-o primăvară în care nu creștea nimic în mine, nici iarbă, nici scuze, nici speranță. mi-ai spus:  nu trebuie să fii pregătit, trebuie doar să fii aici.  și am fost. cu toate părțile mele neîmplinite, cu rușinea de a fi iubit greșit înainte, cu obișnuința de a părăsi lucruri înainte să le dau o șansă.  ți-am zis că am o inimă care se sperie de bine, c-o să încerc să o păstrez calmă când îți vei scoate rochia și vei spune că rămâi. dar nu ți-am spus tot. nu ți-am spus că mi-e frică de ochii tăi când mă văd mai bine decât mă văd eu. că uneori mă țin de tine doar ca să nu mă scufund. că în fiecare te iubesc se ascunde și un  te rog, nu mă răni. nu ți-am spus tot. dar ce ți-am dat a fost adevărat. Gabriel Chiriac https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/09/05/c-p-a-gabriel-chiriac-trei-poeme-noi/

Din nemărginirea câmpiei oltene când toamna miresme așterne vine pasul tău să mă-nfioare cât de sublim amurgul pare   Doamne, ce era să fim! sfâșiere-n strigăt – două roze dulci narcoze, doamna mea,   doamna mea, șipot albastru de cișmea toamnă grea, toamnă grea, suflet izgonit din ea cu o fustă de lalea,   mă visez floare scrisă-n calendare să-ți fiu la picioare și la cingătoare   câte vremuri călătoare câte păsări n-au alt merit   câți bondari, câte albine fără minte cărăbușii în prea târziul ierbii acolo unde pasc cerbii   una cu pământul îngerii să-mi poarte gândul Eu și El   (în amintirea poetului Constantin Preda, un poem scris la patru mâini, acum 12 ani – un duet poetic virtual)