Postări

Se afișează postări din ianuarie, 2025

Abia de privirăm în ochi – fără ezitare

Abia de privirăm în ochi – fără ezitare, Abia glasul nostru până la urlet e înălțat, Că îndată gâtlejul ni l-a și înșfăcat Mănușa de fier, a legii necruțătoare. Grămădește lacrimile-n ochi, apele-n ruptură – În maluri, blestemele – în gâtlej – nod. Și libertatea de fier aruncă de pe noul pod Liber-cugetătorul, fragilă făptură. Și pe piept ne adăpostește vuiete, gemete Se lasă o aripă de fier, acvilină. Numai în cercul unei legi enorme Mă simt în largul meu, în lumină. Marina Ţvetaeva (1917) traducere Leo Butnaru vezi mai multe poezii de: 

Candidaţi la poezie

Imagine
 

Darkness

I had a dream, which was not all a dream. The bright sun was extinguish'd, and the stars Did wander darkling in the eternal space, Rayless, and pathless, and the icy earth Swung blind and blackening in the moon­less air; Morn came and went--and came, and brought no day, And men forgot their passions in the dread Of this their desolation; and all hearts Were chill'd into a selfish prayer for light: And they did live by watchfires--and the thrones, The palaces of crowned kings--the huts, The habitations of all things which dwell, Were burnt for beacons; cities were consumed, And men were gather'd round their blazing homes To look once more into each other's face; Happy were those who dwelt within the eye Of the volcanos, and their mountain-torch: A fearful hope was all the world contain'd; Forests were set on fire--but hour by hour They fell and faded--and the crackling trunks Extinguish'd with a crash--and all was black. The brows of men by t...

Un past-writing în progres

... gândit ca o cheie intermediară, lăsată în mâna cititorului, oferindu-i șansa primei deschideri, dar și ultimul „preț” (E.G.) Eu, unul, o sa rescriu notita cu critica d-nei Stella pe un tablou si o sa-l pun pe un perete;  sa ma alint, din cand in cand, ca uite, daca as fi avut un profesor ca domnia sa,  cand ar fi trebuit, cine stie daca azi nu ma fuduleam cu un Nobel, macar imaginar! George Safir     „Când vii din patria spirituală a lui Mallarme sau a lui Rimbaud, este necesar să știi să te delimitezi de spațiul acestora, ca să descoperi cu adevărat viziunea lui George Safir. George Safir este valoros prin codul prozodic complex. Cunoaște reguli metrice, sintaxa ritmică, funcțiile fonice, mărci specifice pe care mizează spre a obține sursa plăcerii estetice. Nu sunt sigură dacă ar fi bine să i se recomande spiritualizarea sensurilor și a limbajului, în locul politeții mătăsoase, discrete, cavalerești. În literatura actuală, George Safir ar avea una din două șans...

Zăpadă

Vântul după-amiezii în cea mai înaltă zi a anului respirație, răceală și impetuozitate caldă. Zăpezile nu-și pot slăbi lațul întunecat, muntele roz în liniște își dezvăluie stâncile, își face cunoscută imensitatea, informează toate despre moartea sa nemuritoare. Cerul este interzis și lumina se îndreaptă din zonă în zonă, lăsând în urma ei o rană. Căldura adâncurilor, a văilor, aroma iubirii din aceste pâlcuri de păr, păduri intermediare, murmur de cocioabe sălbatice, strigăte împinse prin gât. Zgomotul de fier al ultimului pas îndrăznit au dispărut în vânturi turburarea pură și acea barbarie  O, splendoarea mea! Mi-am rătăcit numele în faldurile tale, plâng că mi-am lăsat suferințele pe drumurile tale, că am fost dezvelit de tine, de loviturile crude ale luminii tale pe versanții tăi pietroși. Mi-e teamă, atât de pură este raza ta, atât de inuman este orizontul tău albastru. O, splendoarea mea, nu uita că cel care te poartă este nebun. Dar splendoarea nu dă nicio replică, iar răni...

Cel Îngropat

Omul acesta este în adăpostul lui îngropat de viu; De-abia respiră, Cu mâinile goale, sapă pământul. El ascultă—- sunetul canonului, Încă îndepărtat, înghițit de pământ. Transpiră, toporul lui lovește. Își cheamă prietenii pentru a fi sigur că sunt încă în viață. Ei simt o umezeală ciudată, Ca și pământul curgând. Unul spune: Suntem inundați. —- Atunci e mai bine, se va termina mai repede. Dar în timp ce sapă, apa Înghite fața minerului Buzele lui sunt mânjite cu ea: Sânge, e sânge. […] Pământul se prăbușește, trosnind membrele, Fluxul sângeros curge mai repede, Făcând pământul din ce în ce mai vâscos. Curând, el zgârie o altă chestiune Spongios și umed. Materia spongioasă este materie umană. Pierre Jean Jouve

Altă lume, absență

Încă o zi. Slobod și calm fel de a fi. Cer de napalm. Oameni care mâine or să urle. Pâine de război. După centime, patru centime – și-așa mai departe. Moarte. Psalmi. Exaltare. Altă lume. Departe Frumoasa lor moarte Ce nepăsare! Oamenii se supără foarte rar, Nici n-au motive. Zile pasive pică-n calendar. E-atâta hârtie, noroi și cruzime în această aparență absență… O, nime. Picure bruma-n gol și urât! Stai, imprudență cu mine de gât – tu, nici acum eu nici atât. Ultima rentă… și ultimul salt… Pustie nepăsare care coase orbind norii foile copacilor pe-un foarte înalt prundiș al ororii. Păianjen-colind. Obelisc de asfalt Cine știe… Nime. Două centime, patru centime. Altă lume. Oare? Infime stigmate alternând calendare (alterare/eroare) Ion Caraion

Vis cu marea pe verticală

Marea se ridicase-n picioare în mijlocul mării: Fermă - tăioasă. Ascultam vocile ei interioare, vocile mele interioare; începând parcă să se confunde pe nebănuite lungimi de unde. Marea se ridicase-n picioare închizându-mă-n absolut – piramidă cu cifrul pierdut. Sanda Ghinea