Cercul Poeților Ne(uitați)

Fragment liric de José de Espronceda (1808-1842) | tradus de Adam Sedia O mie de secole s-au rostogolit asupra lumii în coloane de foc și lumea îngrozită, în prevestirea căderii ei, a văzut jumătate din această creație din neant expirând rapid, înecată în adâncul abis . Stâlpii s-au strâns sub uraganul uriaș mânuindu-și mâna imensă; rătăcitorul în mijlocul bitumului vulcanic în zadar pulverizează deja molozul Etnei, în cenușa palidă pentru a vedea planul mozaic strălucitor al Herculaneului. Unde zace Atlantida? Căutați-o în adâncurile oceanului agitat, unde navele fără Steaua Nordului care au răsărit pe nisipurile ascunse ale plajelor ei, și-au aruncat ancorele de fier în mare și s-au scufundat în pământurile ruinate ale Atlantidei și au străpuns turnurile Atlantidei în cele din urmă.

cină bogată în viscol cină la care venim pe rînd sfîrtecați dar venim înainte de a fi ajuns în această sală de var la cina fiarelor am fost văzuți și acolo zăceau căprioare și iepuri și acolo cu frica lor proverbială fiarele s-au încălzit și acolo lațurile au mîntuit păsările degerate și acolo cel rătăcit s-a cutremurat și acolo se întîmplă să nu fie loc pentru toți Constanta Buzea

Tare necăjită ai fost mamă, Iarna, vara, orice timp trecând, Cât era de frig sau de căldură Tot desculţă te-am văzut umblând.   N-ai purtat o haină mai ca lumea, O scurteică veche doar aveai, Dar şi pe aceea totdeauna Doar la sărbători o îmbrăcai.   Ochii tăi ardeau ca două stele. Le mai văd luminile şi azi. Boabe mari de lacrime, ca jarul, Le striveai cu mâna pe  obraz.   Tot aşa ai fost de când ţin minte, Pe picioare-ai mers la drum mereu. Nici în car nu te suiai, de teamă Boilor să nu le fie greu.   Ce păcat că n-ai trăit, măicuţă, C-ai plecat fără de timp în lut. Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma Şi ce haină azi ai fi avut! … Virgil Carianopol

Eram singur. Cineva de-afară Mi-a bătut în uşă pe-nnoptat. M-am săltat cu greu din aşternuturi, Ca din morţi, atunci când eşti sculat. – Hai, deschide! mi-a strigat din stradă Glasul său de aur şi de vis. Bâjbâind cu cheile în mâna, Am împins zăvorul şi-am deschis. O lumină-naltă, zâmbitoare, A privit la chipul meu zbârcit, Apoi lung la părul alb ca neaua, De furtuna vieţii viscolit. – Cine eşti! Am întrebat-o-n şoaptă, Ai ceva cu mine? Vrei ceva? – Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce, Şi-am ajuns acum la dumneata. Am zâmbit privind-o cu tristeţe, Am tras grabnic uşa şi-am plecat, A bătut ea-n urmă şi mai tare, Dar am fost şi eu neînduplecat. Ce puteam să fac? Venea zadarnic. Troienit de vreme şi pustiu Am trimis-o alături, la un tânăr. Pentru mine prea venea târziu. Virgil Carianopol

blândețea candelei îi arde în inima ce nu mai știe nimic asemeni, în iubire, pe pământ știu, vom muri, dar câtă splendoare!   Daniel Turcea din Epifania (1982) 

Iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preț, dar eu unul sunt martor, eu am văzut acei oameni, blânzi, de neînfrânt. Învățând nemurirea, ochii i-am privit. Suferința nu le mai putea micșora cu nimic fericirea. Sfârșitul lor e asemenea dimineții. Vezi, vestitul astrolog, apărat de stele, friguros, pustiit de noroc, nu era asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus. Rănile da, însă sufletul eu nu-l pot vindeca. Daniel Turcea

  I am not a painter, I am a poet. Why? I think I would rather be a painter, but I am not. Well,   for instance, Mike Goldberg is starting a painting. I drop in. "Sit down and have a drink" he says. I drink; we drink. I look up. "You have SARDINES in it." "Yes, it needed something there." "Oh." I go and the days go by and I drop in again. The painting is going on, and I go, and the days go by. I drop in. The painting is finished. "Where's SARDINES?" All that's left is just letters, "It was too much," Mike says.   But me? One day I am thinking of a color: orange. I write a line about orange. Pretty soon it is a whole page of words, not lines. Then another page. There should be so much more, not of orange, of words, of how terrible orange is and life. Days go by. It is even in prose, I am a real poet. My poem is finished and I haven't mentioned orange yet. It...

Trebuie să-ți spun cât de mult te iubesc mereu mă gândesc la asta în diminețile cenușii cu moartea în gură, ceaiul nu este niciodată suficient de fierbinte atunci și țigara uscată, halatul maro mă îngheață. Am nevoie de tine și mă uit pe fereastră la zăpada fără zgomot Frank O'Hara

Unii spun că lumea se va sfârși în foc, Unii spun că în gheață. Din câte am gustat din dorință, mă țin cu cei care favorizează focul. Dar dacă ar trebui să piară de două ori, cred că știu destul de ură Ca să știu că pentru distrugere gheața este de asemenea mare Și ar fi de ajuns. Robert Frost

Primul verde al naturii este aurul, cea mai grea nuanță a ei de ținut. Frunza ei timpurie este o floare; Dar doar o oră. Apoi frunza se coboară în frunză. Așa că Edenul s-a scufundat în mâhnire, Așa că zorile coboară astăzi. Nimic de aur nu poate rămâne. Robert Frost

(...) Iată-mă, în retragere. În retragere de atâtea sentimente. Impenetrabilul mă lasă cu un fel de aspră încăpățânare; insondabil este numele meu al doilea; iată-mă, toate îmbrăcate după natură. Fața mea trebuie să aibă un aer încăpățânat, ochii mei sunt ai unui străin care nu poate vorbi limba locală. Seamănă cu un fel de toropeală. Sunt necomunicativă. Inima mea este grea, încăpățânată, inexpresivă, închisă la orice sugestie. Este ceva mai magic și mai grațios, ceva care, cu toate acestea, nu își pierde vigoarea. Refuz să devin tristă. Să fim fericiți. Dacă nu ți-e frică să fii fericit, să încerci o singură dată această fericire nebună și profundă, vei avea tot ce este mai bun din adevărul nostru. Sunt – în ciuda tuturor, o, în ciuda a tot – sunt fericit chiar în această clipă care se scurge dacă nu o rețin cu cuvinte. Sunt fericit chiar în acest moment pentru că refuz să fiu învins (...) Clarice Lispector  Selected Cronicas , tradu cere  de Giovanni Ponteiro

  cu siguranță visam toate cărțile din bibliotecă se transformaseră în păsări zburau haotic prin cameră fîlfîitul lor de aripi semăna cu vuietul de avertizare al unui tsunami erau răpitoare de felurite mărimi și culori vulturi, șoimi, ulii, acvile, bufnițe, ereți chiar și condori se năpusteau flămînzi asupra mea încercînd să rupă cîte o bucățică de carne din trupul meu să-mi ciugulească ochii să-mi perforeze timpanele rafturile rămase goale păreau niște sicrie așezate culcate pe o parte, unul peste altul am înghețat ghemuit cu genunchii la piept sub așternutul alb din pînză de in ca într-un uriaș uter expulzat  sau ca într-un igluu și fără nici un sunet, un fulger globular a țîșnit din singura  Carte , groasă, grea, cu coperți negre, încrustate cu litere aurii care rămăsese nemișcată pe măsuța de la capul patului, să-mi fie aproape în nopțile cu insomnii iar toate păsările acelea insațiabile s-au făcut dintr-o dată praf, scrum, pulbere argintie imponderabilă atunci am auz...

  negurosul yukio are dreptate – nu există sinucidere fără gîndire excesivă, dar el nu s-a odihnit în concept,  a dovedit-o cu asupra de măsură procedînd fără greș după străvechiul ritual…   aceasta este condiția de neocolit, n-am auzit să se sinucidă neghiobii, însă cauza este multiplă, o percepție exagerată, ucigașul tăcut, poate un malentendu, francezii au fost mereu preocupați de sinucidere, ba chiar și metecii stabiliți acolo, de la gînditorul absurd la poetul tragic care n-a rămas fixat în gînduri și vorbe deșarte și a spintecat apele fluviului ca o săgeată din carne, sînge, imagini…   despre tine prietene nu știu ce să cred, nu știu ce să spun, se înșela cel care a spus că înțelegerea lumii a ajuns în impas – poate că invers! voi păstra mereu în memorie zîmbetul tău ce răsărea de la sine, parcă involuntar, cînd ne înîlneam întîmplător, pe stradă… nu voi putea înțelege ceva de neînțeles – voi respecta alegerea! Liviu Antonesei 12 –...

 We were happy all that morning Ο God how happy. First the stones the leaves and the flowers shone and then the sun a huge sun all thorns but so very high in the heavens. Α Nymph was gathering our cares and hanging them on the trees a forest of Judas trees. Cupids and satyrs were singing and playing and rosy limbs could be glimpsed amid black laurel the flesh of young children. We were happy all that morning; the abyss was a closed well ο n which the tender foot of a young faun stamped do γ ο υ remember its laughter: how happy we were! And then clouds rain and the damp earth; you stopped laughing when you reclined in the hut, and opened your large eyes and gazed on the archangel wielding a fiery sword 'Ι cannot explain it, ' you said, 'Ι cannot explain it, ' Ι find people impossible to understand however much they may play with colors they are all black. GEORGE SEFERIS. Translated by Kimon Friar Interval de bucurie   Am fost fericiți toată acea dimineață Doamne ce...

 Le-a fost rușine de plânsetul copilului,  își acopereau fața,  să nu vadă cum își cere laptele.  Covârșiți de propria-le strălucire,  uitaseră că mai există pe lume       copilăria și foamea,  pericolul, bătrânețea, slăbiciunea.  Singurătatea și neîndurarea și neamul rău  nedoritor să-nțeleagă în ruptul capului  cuvântul celuilalt.  Și de aceea cineva pe neștiute umple golul,  ca din nimic se naște-un abur în       curtea unui han,  sfiosul, nesperat fior, al unei vieți de obște. EMIL LUNGEANU

Fără martori în întuneric, oricâte s-ar prăbuși, lumea va rămâne aceeași, insensibilă.   Totul va fi fost înghițit dc demult;   Până și timpul isteric își va devora cuvintele, pentru a nu se mai găsi nici un martor Un minut Inima a stat. Nu a mai avut răbdare să bată măcar șaizeci de secunde, ca să rememoreze viața unui trup. A căzut în singurătate. De-acolo, uneori, stârnește o boare ce face tufele insensibile să se miște. Numai tu erai nemulțumitul visând în pustiul apelor, renegând valurile, hulind înserarea, ascunzându-te de ziua care venea Fugeai într-o altă vinovăție   Menționat Azi nu se mai pun oameni la stâlpul infamiei. Ai să râzi, dar până și bârfa a ajuns o mașină perfectă de ucis. Radu Cange

  A i avut insomnii în febra heruvil mi or?   Acolo, presus, doar cenușile cântă. Eugen Evu Existențe  Ei n-au cuvântul, să îl ucidă: respiră prin umbre. Există ceea ce nu poți numi, nici atinge cu șinele. Există o ecuație în care devin neant Un poem în care redevin zeu. Există ceea ce nu are memorie, în consecință nu moare Eugen Evu

Când iubesc o femeie, toți copacii aleargă desculți spre mine... Nizar Qabbani