Dacică
Mă uit la tine, șubredul vas de lut, Trei mii de ani ai încăput. Veci de vecii, pe care le înfrunți, S-au adunat în golul tău, mărunți, Și fiecare vârstă din vecie, Lăsând un fir de praf drept mărturie, L-a pus tihnit în ciobul păstrător Clipa trăiește, veacurile mor. Tu, plin de taine și știrbit în gură, Ai stat ascuns adânc în arătură. Nici oasele nu i s-au pomenit Ale aceluia ce-n smalț te-a-ncremenit Și, frământând, ți-a dat obârșii noi. N-a mai rămas măcar din el gunoi. Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost: Tu ești aici. El parcă nici n-a fost. Dar înmuiată-n sânge și sudoare, Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire Chenar, i-a dat noroiului simțire. Tu poți să fii, el poate să nu fie, Zgârâitura-i teafără și vie. Nu ești al singurului Dumnezeu, Ca luna, ca o stea, ca o pustie, Ești, și al semenului meu. Brâul tău viu, când mâinile-au murit, Da biruință gingașului pipăit. Olarul, drept pe palma lui te-a pus Și-ai scos răspuns, la deget, ...