Ceea ce rămîne

Ceea ce rămîne sfîșietor după toate plecările mîndria de a fi întreg, tîrziu cînd nu mai ești aproape nimic

poetul – nodurile unui nuc bătrîn în care se sparg cuțitele de argint ale grabei
poetul – nu se mai zăresc din tine
decît urmele lăsate de ceilalți
una dintre ele
(dar trebuie să te apropii mult, altfel nu vezi nimic)
are forma unei aripi de vultur
o urmă
poate o rană
munca unei dureri prelungite.
Și numai ironia
cu nările blînde și subțiri ca hîrtia de biblie
suflîndu-ți în palmă
și numai nobila, numai înalta arteră aortă curbîndu-se în bezna trupului ca o superbă cîrjă de episcop.

Florin Mugur 

Dansul cu cartea

Cum să fii scund și caraghios

și cu barca ca un văl de mireasă

și cu ochi albaștri

și cum să fii bătrân

și cu hainele ude de lacrimi

și cum să țopăi totuși fericit!

Pe patul meu

dansează beat bătrânul prinț

cu cartea-n brațe.

Îi șiruie udă cămașa pe umeri

îi piuie nasturii veseli -

el țopăie plin de scântei și de țepi

Și ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul

meu obosit. Dansează lent. Spre seară

ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.

De behăit, ce bâlbâială de petale!

Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține

de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe.

Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică.

Ce fraged e! Capul meu trist și muncit

îndrăznește să râdă.

Florin Mugur

***

Lasă hîrtiile, îmi strigă pieptănîndu-se.

O noapte plină de băieți trosnind chibrituri

părul ei lung muncit de dulci trufii.

Iar eu mai scriu un vers și încă unul

în timp ce-mi pun cămașa alungîndu-mi

din mîneci un neam leneș de stafii

și verbele înfulecă grăbite

zgomotul părului, băieții, pieptenul

de tabla gri.

Vreau s-o sărut, o las să vie

dar cineva-ntre gura mea și-a ei

așază lent

o foaie de hîrtie.

***

cînd tensiunea devine prea mare

cînd începe să-ți țîşnească sîngele prin vîrful degetelor

abia atunci merită să rîzi

 

atunci cînd tensiunea devine prea mare

şi-ți ies flori de sub unghiile

ascuțite şi limpezi

 

flori pe pămînt, flori mici în țărîna udă

de parcă te-ar fi înmormîntat în picioare cu mîinile sus

aşa, în clipa în care te predai

(n. Legrel Mugur, 7 februarie, 1934, București – d. 9 februarie, 1991) a fost un poet, eseist și prozator evreu romîn.

”Florin Mugur este, probabil, singurul exemplu de poet capabil de a obliga timpul să lucreze în favoarea sa”, scria, la începutul anilor ’80, Ștefan Augustin Doinaș în prefața volumului de versuri Dansul cu cartea.

Și totuși, el pare acum, pe nedrept, uitat…