Postări

T.S. Eliot – Patru cvartete

I   Timpul prezent și timpul trecut Sunt ambele, poate, prezente în timpul viitor, Și timpul viitor conținut în timpul trecut. Dacă tot timpul este etern prezent, Tot timpul este irecuperabil. Ceea ce ar fi putut fi este o abstracțiune Rămânând o posibilitate perpetuă Doar într-o lume a speculațiilor. Ceea ce ar fi putut fi și ce a fost Indică un scop, care este întotdeauna prezent. Pași răsună în memorie Pe pasajul pe care nu l-am luat Spre ușa pe care nu am deschis-o niciodată În grădina de trandafiri. Cuvintele mele răsună Astfel, în mintea ta. Dar în ce scop Să tulbur praful de pe un bol cu ​​ frunze de trandafir nu nu ș tiu. Alte ecouri locuiesc gr Alte ecouri locuiesc gr ă dina. S ă -i urm ă m? Repede, a spus pas Repede, a spus pas ă rea, g ă se ș te-i, g ă se ș te-i, Dup Dup ă col ț . Prin prima poart ă , Î n prima noastr ă lume, s ă urm ă m Î n ș el ă ciunea sturzului? Î n prima noastr ă lume. Acolo erau, demni, invizibili, Mi Acolo erau...

Scriptură

Un an mi s-a mai dat, sau mai puțin, Să te iubesc ori să te -njunghii, viață? Sau mulți ani mă așteaptă, ca un vin Străvechi, să-i beau și să-i înșir pe ață! Ce gânduri să mai am, de azi, de ieri-- De mâine jefuiesc ce mai rămâne, Căci nu se știe de-oi găsi prin ceri Țărâna locuită fără mine! Teo Laurean

Cântec șoptit

Odată am ucis o vrabie, Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o. Pe urmă, o zi Şi-o noapte întreagă Am tot plâns-o şi am tot jelit-o. Nu m-a bătut mama, nu m-a certat, În mână ţineam o bucată de pâine. Degeaba, mi-a spus, Degeaba, mai plângi, Ce-ai omorât, omorât rămâne! Mai târziu, am crescut flăcăiandru Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată, Dar nu ştiu de ce Într-o zi a murit Şi-n altă zi a fost îngropată. Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii, Demult nu mai merg la nici o-ngropare. Când soarele-apune După niste măguri Şi răsare în flăcări din mare. Zaharia Stancu

Dacică

Mă uit la tine, șubredul vas de lut, Trei mii de ani ai încăput. Veci de vecii, pe care le înfrunți, S-au adunat în golul tău, mărunți, Și fiecare vârstă din vecie, Lăsând un fir de praf drept mărturie, L-a pus tihnit în ciobul păstrător Clipa trăiește, veacurile mor. Tu, plin de taine și știrbit în gură, Ai stat ascuns adânc în arătură. Nici oasele nu i s-au pomenit Ale aceluia ce-n smalț te-a-ncremenit Și, frământând, ți-a dat obârșii noi. N-a mai rămas măcar din el gunoi. Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost: Tu ești aici. El parcă nici n-a fost. Dar înmuiată-n sânge și sudoare, Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire Chenar, i-a dat noroiului simțire. Tu poți să fii, el poate să nu fie, Zgârâitura-i teafără și vie. Nu ești al singurului Dumnezeu, Ca luna, ca o stea, ca o pustie, Ești, și al semenului meu. Brâul tău viu, când mâinile-au murit, Da biruință gingașului pipăit. Olarul, drept pe palma lui te-a pus Și-ai scos răspuns, la deget, ...

Cantus firmus

știam secretul și credeam că nu-l voi uita niciodată în lumea treziei e zarvă enormă, griji, trudă și chin numai în somn zburdă cu adevărat viața adevărată sărbătorită cu băutură din sucuri de mac și pelin…   vino doamnă și-mi adu somnul lin în psihi mu   ca un nătîng am uitat ceea ce nu trebuie uitat niciodată la miezul nopții înghit bumbii micuți de melatonină să scap de griji și de trudă să regăsesc viața adevărată să izgonesc zvonul lumii să mă eliberez de aspra lumină…   vino doamne vino doamne vino doamne și m-adoarme   Liviu Antonesei 26 Noiembrie 2025, în Iași  

Deasupra noastră Sahara

E un poem cutremurător. Apasă precis acolo unde doare. Iar finalul e devastator. „ nu nu există țară pentru aceste bipede fără de pene ”.  E un poem care pare să vină dintr-o lume la care am ajuns, nu dintr-una imaginată.  E strigăt. Și strigătul meu.  sub cerul nostru otrava de nisip a saharei galbenă și fină se așează ca o cupolă a morții vremurile și locurile s-au amestecat într-o clepsidră atroce cu mințile ieșite din țîțîni arunc botnița și inspir lent numai pe nări și nu pot păstra ritmul cînd dau aerul înapoi e imposibil să mai poți ține vreo măsură… de la dumnezeu de la exploziile soarelui de la opera tembelă a ucenicului vrăjitor poate din toate motivele nici nu mai contează poate în lumea visată acum două zile mai precis cu numai un poem în urmă ne-ar invada norii groși de gaz carbonic care bîntuie bezmetic și-n această neverosimilă și imundă lume… frunzele galbene roșiatice cad sub pulberea galbenă căreia gazul îi sporește coerența greutatea efectul palmatele ...

În noapte

În noapte În noapte Am devenit una cu noaptea Cu noaptea nemărginită Cu noaptea. Al meu, frumos, al meu. Noapte Noaptea nașterii Ce mă umple cu strigătul meu Cu spicele mele de porumb. Tu, care mă invadezi Care faci valurile să se umfle Care faci valurile să se umfle de jur împrejur Și să fumege, sunt foarte dense Și să urle Tu ești noaptea. Noaptea care zace, noapte implacabilă. Și fanfara ei, și plaja ei, Plaja ei deasupra, plaja ei peste tot, Plaja ei bea, greutatea ei este rege, și totul se îndoaie sub ea Sub ea, sub ceva mai subțire decât un fir, Sub noapte Noaptea.