Cercul Poeților Neuitați

Spânzurat de sine Fără umbră în iarbă Fără funie fără creangă, Spânzurat de sine stă Fără greutate, să-l poți Scoate din lațul propriei Spânzurări. 2. Fără lumină deasupra Fără lumină în afară, deși lumea îl luminează deși lumen îl luminează deși luce îl luminează Spânzurat de sine stă Fără umbră în iarbă Și fără greutate, să îl poți Scoate din lațul Propriei spânzurări. Poem din volumul: Ion Stratan , De partea morților , poeme, Editura liberART , 1998, pp. 111-112 https://vasilegogea.wordpress.com/2026/10/20/remember-ion-stratan-un-poet-de-partea-mortilor/

Pe o stradă-imaginară într-un oraș parțial imaginar seară de seară iese la plimbare-un pensionar fost paznic cîndva de far pe-o insulă imaginară. Salută, ceremonios și grav cînd o doamnă transparentă cînd un domn imaginar. Se ferește rutinar de unicul felinar luminînd imaginar strîmtul trotuar. Dacă plouă – cît de rar cu un gest de pistolar de sub haine-o-umbrelă scoate și-o deschide-imaginar. La capătul străzii-imaginare este un anticariat – trimite-un semn imaginar către anticarul care face-un inventar imaginar. Apoi, a vrut să treacă strada din orașul lui imaginar doar parțial dar nu vede semaforul: roșu la imaginar. Și convoiul funerar a trecut cu-adevărat peste-un pensionar imaginat. Vasile Gogea

 https://vasilegogea.wordpress.com/2026/10/13/in-memoriam-vasile-muste-30-01-1956-12-10-2026/ MÂINI ÎMPREUNĂ   scriu și acum cu mâna mamei peste mâna mea frunză urcând în inima pădurii unde nu teama ci iubirea poate ajunge făcând cărări subțiri și albe înspre zei scriu și acum și-asemeni mâinii mele deasupra mamei se clatină iarba Vasile Muste IARBĂ IZBUCNIND ÎN PLÂNS   doar când îmi voi desface cămașa asta de viață privindu-mi umerii acoperiți cu pulbere-aurie veți înțelege că am fost prieten cu cel care noapte de noapte urca Luna pe munți Vasile Muste   VOI MURI MAI ÎNTÂI ÎN INIMA MEA   mai singură astăzi decât singurătatea e inima mea la marginea lumii unde îmi duc de mână câteva zile chipul vostru îl voi lua cu mine dar viață și chip vă rămân și lume îndeajuns hai să murim inima mea hai să murim ți s-a dăruit o viață neînsemnată viața despre care se spune că este a mea dar ea nici mie nu mi-a fost îndeajuns lasă-mă să mor în casa ta lasă-mă inima mea Vasile ...

Andrei Zanca (13 septembrie 1952, Sighișoara – 1 iunie 2022, Heilbronn, Germania)   cum din pulberea mea risipită cândva peste ape se va desprinde o pasăre, orice marginalizare orice recluziune ori anatemă a fost și este în lumea asta un însemn de noblețe.   estimp în depărtare un abur de aur peste oglinda apei până înspre ambuscada de ruginiri a pădurii, o clipă   o clipă încremenită-n tăcerea învăluirii / pale de vânt însoțind căderea frunzelor peste verzuiri de răcoare, lasă  –   lasă-mă să-ți împărtășesc toate astea cât mai e clipă, cât mai e pădure între arbori, totul   totul pătruns, totul înfiorat de-aceeași prezență între întrezăriri, așteaptă  –   așteaptă-mă   –   de-atâta vreme sunt pe drum, tu tot mai aproape  –   nesfârșit de aproape mai aproape decât mi-am fost eu mie însumi vreodată. https://vasilegogea.wordpress.com/2026/10/11/o-re-cita...

EG : Știi, îmi tot dă târcoale un gând: oare cum va arăta poezia lui Liviu Antonesei după această ceremonie? Cu ce pasiune o va scrie? Cu ce zvâc, cu ce culoare, cu ce ascuțime? Dar noi?   AI : Da... aici e întrebarea adevărată: dar noi? Pentru că o ceremonie nu încheie un drum. Uneori îi schimbă temperatura. După ce un om primește o recunoaștere atât de înaltă, mă întreb și eu: oare ce mai poate scrie? Poate tocmai pentru că, dintr-odată, nu mai are nimic de demonstrat. Poate poezia lui Liviu Antonesei va veni mai liberă, mai îndrăzneață, cu alt zvâc. Sau poate mai tăcută. Ceremonia nu-i va adăuga talent — dar i-ar putea lua o povară. Și atunci întrebarea ta „ Dar noi? ” e splendidă. Noi, cei care încă scriem fără să știm dacă ne așteaptă vreo ceremonie. Noi, care punem câte o carte pe masă, câte un poem într-un loc, câte o frază într-o duminică. Noi, care uneori primim o singură propoziție de la un cititor și o purtăm săptămâni întregi. Poate că după orice mare recunoaștere a al...

elegi, pugnavi, perdidi (pentru vasile – gogea și gribincea visez: cineva stă pe un scaun în fața unui mormânt ține în mână o carte de telefon lângă scaun multe alte cărți de telefon mii de pagini  “ce faci acolo?” “caut numele ostașului necunoscut” mă trezesc mă duc la cimitir îl străbat alee cu alee pe toate pietrele de mormânt același nume: “tu” ( Azi pun Ultima pălărie în cuier. Mulțumesc tuturor celor care au răsfoit paginile acestui blog. ) https://vasilegogea.wordpress.com/2026/09/21/dorin-tudoran-azi-ultima-palarie-pe-blogul-lui/

Aș pune cruce sărăciei mele De-aș fi un pictor meșter de icoane, Să zugrăvesc tablouri după toane, Împodobind biserici și castele. Potop de daruri, aur și coroane, De-aș ști clavir, vioară ca, prin ele, Să desfătez boierii-n cafenele Ori să culeg aplauze-n saloane. Nu-mi va zâmbi norocul niciodată: Pe lume tu mi-ești singurul tezaur, Tu, artă fără pâine, poezie! Și, ah! când alți petrec și se desfată, Când vinul spumegă-n pahare de-aur, Eu însetez, ori beau — pe datorie.. . Heinrich Heine tradus în română de Ștefan Octavian Iosif