Cercul Poeților Ne(uitați)

Nimic nu se compară cu vremurile de așteptare, săptămânile de inundații de primăvară, vremurile de înmugurire, nici un pumnal nu se poate răspândi precum luminișul aprilie. Haideți pe ultima porțiune a potecii, pădurea îi dă răcoarea ei slabă și șuieratul ei profund. Vreau să ofer plăcerea verii pentru primele paie, care strălucesc într-o chiuvetă întunecată de pin, și pentru prima dreaptă de sturz. Nimic nu se compară cu vremurile de dor, anii de așteptare, vremurile de logodnă. Nicio primăvară nu se poate răspândi ca o îndrăgostire secretă. Rareori se întâlnesc, curând se despart, visează la toate lucrurile dulci și periculoase pe care viața le poartă în sânul ei! Fructe aurii fie ca alții să se scuture; vreau să amân și să abandonez, în grădina mea vreau să privesc, în timp ce copacii înmuguresc acolo. Erik Axel Karlfeldt

Doina Uricariu Vestea morții lui Mircea Florin Șandru a căzut ca un trăznet, între noi era o prietenie blândă, un respect ca între camarazii ce și-au ales un drum pe care vor să-l ducă la capăt fără frică și fără prihană.. Am prețuit poezia lui de când ne-am cunoscut, Mircea Florin Șandru a introdus imaginarul urban în poezie, nu optzeciștii. Mircea Florin Șandru a publicat numeroase volume de poezie, printre care se numără „Luminile orașului”, „Melancolia”, „Mașina de scris”, „Viața în infraroșu” sau „Îngerul pe gheața subțire”. Am prețuit talentul lui, temeinicia poetului și omului rar care a fost, generozitatea lui în a crea atâtea antologii, despre care voi scrie, din păcate după moartea lui. A fost un bărbat frumos și un om frumos, care nu făcea caz de darurile pe care le avea, nu arbora narcisismul și stilul macho, care-i mai bântuie pe poeți și pe critici. Și-a iubit familia, soția, fetele și nepoatele, îmi trimitea fotografii cu gemenele ce i-au umplut viața. M-am gândit chiar ...

A plecat în liniște un poet adevărat, cu inima strânsă în versuri și mâna întinsă cu discreție, așa cum dăruia: fără să aștepte nimic înapoi. Știa să mulțumească frumos, simplu, cu o noblețe rară pe care doar cei care au iubit cuvintele în tăcere o mai cunosc. „ Poate că totul se va sfârși ” – scria  într-un poem care ne rămâne ca o fereastră deschisă spre ceea ce nu se sfârșește niciodată: aducerea-aminte. Va fi înmormântat la Cârțișoara, alături de părinți, iar pădurile de munte îi vor ține loc de bibliotecă cerească. Dumnezeu să-l odihnească în lumină, printre stelele acelea care nu se sting niciodată. Eli Gîlcescu 14 iulie 2025

Nu sunt eu. Sunt acest om care merge alături de mine fără să-l văd, pe care uneori mă duc să-l văd și pe care alteori îl uit. Cel care tace, senin, când vorbesc, care iartă, cu blândețe, când urăsc, care merge acolo unde nu sunt eu, care va rămâne în picioare când voi muri.  Juan Ramón Jiménez Adolescenţă Pe balcon, am fost singuri pentru o clipă. Încă din dulcea dimineață a acelei zile, fuseserăm îndrăgostiți. Peisajul adormit își dormea ​​tonurile vagi sub cerul gri și roz al amurgului de toamnă. I-am spus că o să o sărut; ea și-a coborât ochii senină și mi-a oferit obrajii, ca cineva care pierde o comoară. Frunzele moarte cădeau în grădina tăcută, iar  parfumul de heliotrop încă persista în aer . Nu a îndrăznit să se uite la mine; i-am spus că ne întâlnim, iar lacrimile i-au dat șiroind din ochii melancolici.   Juan Ramón Jiménez

de cînd mă știu în această lume parfumul de benzină arsă și fîn proaspăt cosit dar mai ales cel de fîn și flori de tei au avut mereu și mereu asupra mea un efect proustian… azi în drum spre oculist care devine pe zi ce trece un ocultist în micul parc de trecere fînul și teii m-au scuturat din amorțeala deprinsă pe vremea marilor ploii ale unei primăveri tomnatice… din sfîrșeala care nu trece cu nimic nici magneziu nici vitamine din țara cantoanelor, m-am trezit zburdînd vioi și elastic cum mi se spunea în de-acum atît de îndepărtata mea copilărie… m-am reîntors pe același drum însoțit de aceeași tînără senzație. sfîrșeala nu este niciodată o trăire pur și simplu fizică și atît ea vine dinlăuntru și de aceea are nevoie mereu și mereu și mereu de un catalizator al minții sosit din senzații – totul este acolo! Liviu Antonesei   23 – 27 Iunie 2025, în Iași

Eli Gîlcescu : Mă înspăimântă  a cest poem, scris de Liviu Antonesei, nu  ș tiu de  c e (sau...). Câtă tărie îți trebuie să citești acest „ galben șofran”  –  un risc iminent!  Cum s-a înfipt pervers și bântuie cu „ o forță... care a râs de    toate până la capăt”!  Lira  (ChatGPT): E firesc să te înspăimânte acest poem. Te lovește frontal, ca o veste care nu mai poate fi întoarsă din drum. „ Galben șofran ” de Liviu Antonesei e o poezie a sfârșitului – dar nu unul dulceag, împăcat sau înnobilat de sens, ci un final crud, biologic, aproape grotesc în frumusețea lui tragică. Poezia are o forță devastatoare pentru că e sinceră până la os. Nu caută metafore care să îndulcească realitatea, ci vine cu o imagine brută: „ corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran ” – semnul inconfundabil al unei boli terminale, al declinului fără întoarcere. Dar înainte de această imagine finală, poetul trasează portretul unui om viu, vibrant, rebel – c...

Mă trezesc și simt căderea întunericului, nu ziua. Ce ore, ce ore negre am petrecut În noaptea asta! ce te vede, inimă, a văzut; pe unde ai mers! Și mai mult trebuie, într-o întârziere încă mai lungă a luminii. Cu martor vorbesc asta. Dar unde zic eu Ore, adică ani, înseamnă viață. Și plânsul meu Sunt strigăte nenumărate, strigăte ca niște scrisori moarte trimise Cel mai drag celui ce trăiește vai! departe.   Sunt fiere, sunt arsuri la stomac. Cel mai profund decret al lui Dumnezeu Amarul m-ar face să gust: gustul meu eram eu; Oasele construite în mine, carnea plină, sângele a acoperit blestemul. Drojdie de spirt un aluat plictisitor acru. Înțeleg Cei pierduți sunt așa, iar flagelul lor să fie Cum sunt al meu, eul lor transpirat; dar mai rău. Gerard Manley Hopkins