Cercul Poeților Neuitați

Cum mă uit afară pe fereastra-ngustă Văd aceeași iarnă în aceeași pustă Străbătută-ntr-una de muieri și catâri Toate și toți mergând să nască O pâiniță, o pască. Dar acum un firișor de iască Fumegă doar fum Suntem aceiași pe același drum Ninge grozav pe câmp. Abatorul s-a-nchis, vasiliule și nici venitorul nu mai vine, fiule Și asta e: un mic bocet și-un mic scâncet îngropat la margine de sighet Ioan Moldovan https://vasilegogea.wordpress.com/2026/11/06/remember-ioan-moldovan-lansarea-unei-carti-scrise-in-anticamera-mortii/

Spânzurat de sine Fără umbră în iarbă Fără funie fără creangă, Spânzurat de sine stă Fără greutate, să-l poți Scoate din lațul propriei Spânzurări. 2. Fără lumină deasupra Fără lumină în afară, deși lumea îl luminează deși lumen îl luminează deși luce îl luminează Spânzurat de sine stă Fără umbră în iarbă Și fără greutate, să îl poți Scoate din lațul Propriei spânzurări. Poem din volumul: Ion Stratan , De partea morților , poeme, Editura liberART , 1998, pp. 111-112 https://vasilegogea.wordpress.com/2026/10/20/remember-ion-stratan-un-poet-de-partea-mortilor/

Pe o stradă-imaginară într-un oraș parțial imaginar seară de seară iese la plimbare-un pensionar fost paznic cîndva de far pe-o insulă imaginară. Salută, ceremonios și grav cînd o doamnă transparentă cînd un domn imaginar. Se ferește rutinar de unicul felinar luminînd imaginar strîmtul trotuar. Dacă plouă – cît de rar cu un gest de pistolar de sub haine-o-umbrelă scoate și-o deschide-imaginar. La capătul străzii-imaginare este un anticariat – trimite-un semn imaginar către anticarul care face-un inventar imaginar. Apoi, a vrut să treacă strada din orașul lui imaginar doar parțial dar nu vede semaforul: roșu la imaginar. Și convoiul funerar a trecut cu-adevărat peste-un pensionar imaginat. Vasile Gogea

 https://vasilegogea.wordpress.com/2026/10/13/in-memoriam-vasile-muste-30-01-1956-12-10-2026/ MÂINI ÎMPREUNĂ   scriu și acum cu mâna mamei peste mâna mea frunză urcând în inima pădurii unde nu teama ci iubirea poate ajunge făcând cărări subțiri și albe înspre zei scriu și acum și-asemeni mâinii mele deasupra mamei se clatină iarba Vasile Muste IARBĂ IZBUCNIND ÎN PLÂNS   doar când îmi voi desface cămașa asta de viață privindu-mi umerii acoperiți cu pulbere-aurie veți înțelege că am fost prieten cu cel care noapte de noapte urca Luna pe munți Vasile Muste   VOI MURI MAI ÎNTÂI ÎN INIMA MEA   mai singură astăzi decât singurătatea e inima mea la marginea lumii unde îmi duc de mână câteva zile chipul vostru îl voi lua cu mine dar viață și chip vă rămân și lume îndeajuns hai să murim inima mea hai să murim ți s-a dăruit o viață neînsemnată viața despre care se spune că este a mea dar ea nici mie nu mi-a fost îndeajuns lasă-mă să mor în casa ta lasă-mă inima mea Vasile ...

Andrei Zanca (13 septembrie 1952, Sighișoara – 1 iunie 2022, Heilbronn, Germania)   cum din pulberea mea risipită cândva peste ape se va desprinde o pasăre, orice marginalizare orice recluziune ori anatemă a fost și este în lumea asta un însemn de noblețe.   estimp în depărtare un abur de aur peste oglinda apei până înspre ambuscada de ruginiri a pădurii, o clipă   o clipă încremenită-n tăcerea învăluirii / pale de vânt însoțind căderea frunzelor peste verzuiri de răcoare, lasă  –   lasă-mă să-ți împărtășesc toate astea cât mai e clipă, cât mai e pădure între arbori, totul   totul pătruns, totul înfiorat de-aceeași prezență între întrezăriri, așteaptă  –   așteaptă-mă   –   de-atâta vreme sunt pe drum, tu tot mai aproape  –   nesfârșit de aproape mai aproape decât mi-am fost eu mie însumi vreodată. https://vasilegogea.wordpress.com/2026/10/11/o-re-cita...

EG : Știi, îmi tot dă târcoale un gând: oare cum va arăta poezia lui Liviu Antonesei după această ceremonie? Cu ce pasiune o va scrie? Cu ce zvâc, cu ce culoare, cu ce ascuțime? Dar noi?   AI : Da... aici e întrebarea adevărată: dar noi? Pentru că o ceremonie nu încheie un drum. Uneori îi schimbă temperatura. După ce un om primește o recunoaștere atât de înaltă, mă întreb și eu: oare ce mai poate scrie? Poate tocmai pentru că, dintr-odată, nu mai are nimic de demonstrat. Poate poezia lui Liviu Antonesei va veni mai liberă, mai îndrăzneață, cu alt zvâc. Sau poate mai tăcută. Ceremonia nu-i va adăuga talent — dar i-ar putea lua o povară. Și atunci întrebarea ta „ Dar noi? ” e splendidă. Noi, cei care încă scriem fără să știm dacă ne așteaptă vreo ceremonie. Noi, care punem câte o carte pe masă, câte un poem într-un loc, câte o frază într-o duminică. Noi, care uneori primim o singură propoziție de la un cititor și o purtăm săptămâni întregi. Poate că după orice mare recunoaștere a al...

elegi, pugnavi, perdidi (pentru vasile – gogea și gribincea visez: cineva stă pe un scaun în fața unui mormânt ține în mână o carte de telefon lângă scaun multe alte cărți de telefon mii de pagini  “ce faci acolo?” “caut numele ostașului necunoscut” mă trezesc mă duc la cimitir îl străbat alee cu alee pe toate pietrele de mormânt același nume: “tu” ( Azi pun Ultima pălărie în cuier. Mulțumesc tuturor celor care au răsfoit paginile acestui blog. ) https://vasilegogea.wordpress.com/2026/09/21/dorin-tudoran-azi-ultima-palarie-pe-blogul-lui/

Aș pune cruce sărăciei mele De-aș fi un pictor meșter de icoane, Să zugrăvesc tablouri după toane, Împodobind biserici și castele. Potop de daruri, aur și coroane, De-aș ști clavir, vioară ca, prin ele, Să desfătez boierii-n cafenele Ori să culeg aplauze-n saloane. Nu-mi va zâmbi norocul niciodată: Pe lume tu mi-ești singurul tezaur, Tu, artă fără pâine, poezie! Și, ah! când alți petrec și se desfată, Când vinul spumegă-n pahare de-aur, Eu însetez, ori beau — pe datorie.. . Heinrich Heine tradus în română de Ștefan Octavian Iosif

Se întâmplă prea des în literatură. Uneori prezența unui autor devine atât de firească,  încât nu mai este observată. Apoi, într-o zi, tăcerea lasă un gol și  oamenii încep să caute cuvintele care erau deja acolo. Iar titlul „Altundeva” , numai titlul,  poartă deja o întrebare veche cât poezia:  unde este locul pe care îl căutăm?  Unde este paradisul? Înainte? După? Departe?  Sau într-o clipă pe care n-am știut să o locuim?   Altundeva   Pe când Nora fusese aici cu o bursă la castelul Solitude, şi cu o privire degajată spre oraşul umplut de lumini la picioare şi spre vilele din deal până la Killesberg,   îsi stăpânea emoţia şi zise: „Acestea de‑aici sunt locuri paradiziace: nu trebuie să fac absolut nimic decât să scriu şi nici despre asta nu trebuie să dau socoteală!”   Cândva pe coasta Mării Negre, ca oaspete al Uniunii Scriitorilor la Neptun, nu departe de vila strict păzită a celui mai de încredere dictator   al continentului, m...

Există oameni care nu pleacă din odaie. Rămân în obiecte mici, în mirosul hârtiei, în ploaie,  în felul în care tăcerea respiră lângă noi. De cinci ani, Ileana Vulpescu continuă să fie... o scriitoare iubită, o stare  de conștiință,  de delicatețe și adevăr. Volumul în lucru Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu se scrie încă – din amintiri, din gesturi, din prietenii, dintr-un dor care nu s-a fisurat.   Anotimpul tăcerilor Afară, cartierul se gudură între scrâșnete, invadat de ploșnițe ce dorm pe margini de bombă sângele-ban curge prin artere de sticlă, într-un mâine ce n-are nici nume, nici umbră, amestec tăcerea cu-n rest de vară și o „sfântă grijanie” peste dorul ce curge, din nou, neîntinat. Închid cutia magică, pun sigiliu de ceară, pe tot ce-i perfecțiune, pe tot ce-i firesc, lumea poate să urle, să sângere, să piară eu în „ultima mea bucurie” mai cred.     Dor fără fisură   Azi sunt una cu ploaia prea greu de înțeles   d...

Înalt în orga prismei cântăresc Un saturat de semn, poros infoliu. Ca fruntea vinului cotoarele roşesc, Dar soarele pe muchii curs – de doliu. Aproape. Ochii împietresc cruciş Din fila vibrătoare ca o tobă, Coroana literei, mărăciniş, Jos în lumină tunsă, grea, de sobă. Odaie, îndoire-n slabul vis! – Deretecată trece, de-o mătuşe - Gunoiul tras în conuri, lagăr scris, Adeverire zilei –   prin cenuşe. Ion Barbu

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri reci, cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră și zid de piatră mi-am dorit s-o înconjor cu el; zid gros de piatră prin care nici o amintire de-a mea să nu străbată și să-i înjunghie somnul grav. Ea dormea cu genunchii la gură tresărind ușor de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid cu fruntea atîrnînd spre ea, cu umbra făpturii atîrnînd în vid. Și am visat că adormisem pe un zid în timp ce visam că atîrn pe un zid în care visam că atîrn pe un zid. Nici o amintire rece nu a mai trecut spre ea, ea dormea în toate visurile cu genunchii la gură tresărind ușor de câte ori izbeam cu dalta în piatră Nichita Stănescu

Vintilă Ivănceanu (1940-2008): „un copil teribil, dar oarecum uitat al literaturii române” Dorin Tudoran : Am încă primul volum de poezii al prietenului „Burși”, cu dedicația de rigoare. Om+poet minunat/minunați. Unul dintre poemele mele favorite rămâne  „Moartea trubadurului” Iubito, mă gândesc la tine Ca un borfaș La ceasul unui lord! Dar se ciocnesc în carnea mea drezine Și caii au atac de cord. Vezi în oglinzi un sân de-al tău Cu steagul alb înfipt în el? A fost mușcat de-un câine rău Și sărutat de Wilhelm Tell. Și părul galben ca un galben, Părul albastru, părul roșu - O ! părul tău și morții tăi și Amen Când ți-ai tăiat iubita mea cocoșu’. Și mâna ta pupată de mireni, Ciorapii tăi mirositori de damă Prinși cu lasoul ca bătrânii reni. Și eu întors pe partea treia, Cum se întoarce mortu-n groapă Și-și vede în pământ femeia Făcând amor cu doi bărbați de apă. Și eu iubito, eu sărmanul Zvârlit cu degetul la rișcă, Mortul când ia în gură banul Să treacă apele în brișcă. Vintil...

  Vintilă Ivănceanu (1940-2008): „un copil teribil, dar oarecum uitat al literaturii române” ● soarele negru al melancoliei este bolnav gol ca o stea stă în poala mea așa plânge tramvaiul în parlament se retrag ușor doi miniștri cerul galben al rațiunii este mort rece ca o stea stă în penisul meu așa dansează infanteria în lagărul de concentrare și maria se numește de fapt mobil oil chiar și emisiunea de știri de la televizor a fost întreruptă și un vorbitor cu cravată albastră și voce nesigură a spus următoarele doamnelor și domnilor mă obligă trista datorie să anunț că astăzi la 15.40 sfântul fritz s-a despărțit de bunăvoie de viață a murit pentru patrie vorbitorul urla ca un lup de stepă sticla televizorului s-a întunecat deodată așa e înaltă curte e adevărat așa e mi-am luat viața deoarece cultura de bază a fost distrusă de peter și helga născută travnicek pentru scorțișoară tinere transparente și seminare cu iisus hristos tot așa hermann ingrid și lotte luați în stăpânire...

I   Timpul prezent și timpul trecut Sunt ambele, poate, prezente în timpul viitor, Și timpul viitor conținut în timpul trecut. Dacă tot timpul este etern prezent, Tot timpul este irecuperabil. Ceea ce ar fi putut fi este o abstracțiune Rămânând o posibilitate perpetuă Doar într-o lume a speculațiilor. Ceea ce ar fi putut fi și ce a fost Indică un scop, care este întotdeauna prezent. Pași răsună în memorie Pe pasajul pe care nu l-am luat Spre ușa pe care nu am deschis-o niciodată În grădina de trandafiri. Cuvintele mele răsună Astfel, în mintea ta. Dar în ce scop Să tulbur praful de pe un bol cu ​​ frunze de trandafir nu nu ș tiu. Alte ecouri locuiesc gr Alte ecouri locuiesc gr ă dina. S ă -i urm ă m? Repede, a spus pas Repede, a spus pas ă rea, g ă se ș te-i, g ă se ș te-i, Dup Dup ă col ț . Prin prima poart ă , Î n prima noastr ă lume, s ă urm ă m Î n ș el ă ciunea sturzului? Î n prima noastr ă lume. Acolo erau, demni, invizibili, Mi Acolo erau...